cel care așteaptă

o liniște de zgură
a fost aruncată pe drum să înăbușe
fuga mecanismelor prin viață
dar eu sunt o cavă fericită
cu picioarele mai lungi
decât sângele

la fiecare două zile vin cântecele
să-mi spintece fericirea cu un bisturiu
în do major
și cu un precis simț estetic
să îndese pe sub pielea bucuriei mele
toate notele lor îmbrăcate neglijent
în halate albe de spital
cu măști de aer curat
pe gură

(aici și numai aici
sunt sisiful unui sisif)

el urcă
și eu urc prin el
tot ceea ce a încercat până acum fără succes
să coboare
de asta strigătele mele sunt iregulare
lipite cu grijă de malul unei mâini
decupate de pe buzele unei femei
unde a îndeplinit ritualul unui sărut
și tot de asta degetele mele au învățat
să fluiere ca niște birjari
ce își trimit caii
să se facă liniște

pentru că toata muțenia asta
înseamnă doar un zid
îmbibat în exces
de un cântec

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*