„Lucrurile se prăbușesc mai repede decât oamenii care le-au construit”,  îmi spuse, cu privirile pierdute înainte, tânărul locotenent cu picioarele retezate de la genunchi. Am tăcut amândoi. Ce se cuvine să spui într-o astfel de singurătate acoperită de câteva pansamente infecte? Nici nu mai contează. Pentru el, omorâtul s-a terminat. „Da”,  continuă el imperturbabil, „omorâtul nu se termină niciodată.” Își privește picioarele în ruină și oftează. Nu, omorâtul de abia începe. Telepatie sau doar o coincidență îngrozitoare. Nici nu îmi mai pasă. „Da”, continuă el, ridicându-și mâinile murdare de sânge amestecat cu noroi din mocirla în care îl găsiseră urlând „Înainte!” sanitarii. Mâinile acelea, arse de suflul exploziei. Durerea se amestecase cu bucăți de piele dezlipită, carne, frânturi de os și noroi, mâinile lui, frumoase cândva, mâinile acelea de ofițer obișnuit cu stiloul, nu cu sintagmele nepoliticoase ale morții, aruncate în acel înainte care nu avea să i se mai întâmple niciodată.

Lucrurile nu mai devin sofisticate când sunt adunate laolaltă. Doar stricate.

(DANIEL DĂIAN)