Daniel Dăian 29 noiembrie 1978, Deva, Jud. Hunedoara Membru Titular al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Alba-Hunedoara Activitate literară: Revista Ardealul Literar şi Artistic, 2003-2004, poezie Revista Semne, Emia, 2012, poezie Revista Cafeneaua Literară, 2012, poezie Revista Orient Latin, 2012, poezie Revista Discobolul, 2012, recenzie la volumul de poezie Ţipătul Rotund Revista Discobolul, Familia, Luceafărul de Dimineaţă: poezie Cărţi publicate: Arbori de Cristal, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2011, poezie Reflexii din Temniţa Îngerilor, Editura Nelinişti Metafizice, Constanţa, 2011, proză Ţipătul Rotund, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012, poezie Ultimul Dumnezeu, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2013, teatru Jurnalul celor patruzeci şi patru de minute de când sunt viu,Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2013, poezie Jumătatea Dumnezeului Femeie, Editura Vremea, Bucureşti, 2013, poezie Colecţia Scriitori în Manuscris, Cuvânt înainte de toate!, Editura Singur, Târgovişte, 2014, poezie Manual de Înjurături, Editura Arhipelag XXI, Târgu-Mureş, 2014, poezie Plimbare cu şobolani, Editura ŞTEF, Drobeta Turnu Severin, 2015, roman Eu, animalul. Editura Punctul pe Azi, Reșița, 2016, poezie Referinţe critice: Cirprian Chirvasiu,Aurel Pantea, Gheorghe Grigurcu Iulian Boldea, Nicolae Oprea, Cornel Nistorescu, Gabriel Petric Poezia unui macho Expresionismul şaizecist era unul grav, înfiorat de grandoare, încleştat de misterul sumbru al unui cosmos asumat. Tînărul (încă) Daniel Dăian ne propune un expresionism în formulă derizorie, intrat în criză, voindu-se un “de-constructor” al acestuia. Postura d-sale e cea a unui macho care se ia de gît cu vizionarismul prestabilit, gata a-l sfîrteca, a-l călca în picioare. O primă ţintă: Dumnezeu. Are loc o descensiune a Creatorului în creaţie, una dură, violentînd solemnitatea sacerdotală ca şi orice figurare a onorabilelor simţăminte. Imaginea Sa evanghelică e scurtcircuitată. Poetul se sileşte a-L tîrî într-o umanizare nu doar prozaică, “democratizată” (“cristosul meu a învăţat să iubească mersul cu autobuzul/ în fiecare dimineaţă/ după ora cinci”), ci şi decăzută, desfigurată de mînie, sexualizată: “dumnezeului meu i s-a oferit dreptul la umanitate/ aici a învăţat să-şi dăruiască furia/ tuturor posesorilor de mîini şi încăperi/ dezbrăcate în pielea goală/ aici a regulat prima femeie din lume/ şi ea l-a iubit nebuneşte pentru asta/ apoi i-a născut o zi corectă/ suficientă pentru a-i asigura echilibrul de a patrula/ prin oameni”. E un demiurg bahic şi luxurios, rasputinian, căruia îi e foame de viol şi de crîşme, care iubeşte fumatul în locurile interzise, sexul în grup, dansul din buric pe care l-a îndrăgit după cel dintîi pahar de votcă. Să fie o revoltă împotriva Tatălui castrator sau (şi) o revoltă a eului faţă de sine însuşi? Întrucît cinismul poetului faţă de propria-i condiţie e la fel de ofensiv. Un cinism fără nicio fărîmă de indulgenţă, scandalos: “sinceritatea naşte monştri/ din simplul motiv al lipsei de interes/ pentru o individualitate complet deşirată/ înaintea sensurilor” sau: “grămezi de nisip şi apă sărată mă îndeamnă să alung/ toate adîncimile de serie/ în frînturile de cuvinte despre absolut nimeni”. Alungată din sine, fiinţa se exprimă prin crispări, contorsionări, spasme aidoma unui acrobat al Neantului: “sînt locul în care timpul şi-a tăiat beregata/ mîngîierile mele nu au nici formă/ nici înţeles/ între ele/ doar absenţele au gurile cusute”. Ca şi : “veşnica durere de băut/ în care pierdem minţile tuturor”. Ca şi: ne incendiem vieţile/ printre rîndurile scăpate de sub control/ ca nişte războaie cu venele abandonate”. Departe de a fi o stare admisă cu calm, damnarea e aici o demonie agitată, o frămîntare continuă, o zbatere bezmetică precum a unui ins într-o celulă, izbindu-se spasmodic de zidurile ei: “dus pe gînduri rostesc cuvinte oribile/ chiar de la începutul cel mai stupid al lumii/ mă prăvălesc dintr-o temniţă în alta a sîngelui/ sorb cu nesaţ şuvoaiele de evadări/ pînă la starea cea dintîi/ cînd mă privesc cu atenţie înăuntru/ dar nu văd nimic/ doar nişte ziduri fericite”. Modul de comunicare îl alcătuiesc zgomotele şi mai cu seamă ţipetele: “urletele caraghioase ale unui afiş alb/ despre absolut nimic”. În acest context erosul marchează distanţa, nu apropierea. E un ritual al disocierii sadice, conţinînd notificarea detaliilor stabilite de un subiect care îşi arogă o autoritate blasfemic-sacrală: “am comportament de mascul şi dumnezeu în corpul tău (…) ţi-am desenat zilele/ urmărindu-se prin carne ca nişte marionete/ care şi-au ucis nebunia într-un răspuns nesigur/ apoi am cultivat cele mai frumoase nepotriviri/ dintr-un ochi de sticlă/ în timp ce tu fumai tacticoasă/ din capătul îndepărtat al lumii/ cu zîmbetul tolănit în mintea mea/ ca un paradox/ rătăceam unul în pielea celuilalt”. De unde rezultă o foarte posibilă rădăcină a acestei cruzimi permanent aţîţate, a acestei rebeliuni fără frîu, neocolind tangenţele cu patologicul şi anume paradarea erotică. N-au existat oare bărbaţi care, spre a-şi impresiona iubita, au săvîrşit crime? Următoarea confesiune e relevantă: “pentru că eu aşa văd omul/ care nu îşi mai poate stăpîni mătăniile/ care nu mai poate convinge prin tandreţe”. Astfel că întreaga această magmă delirant neagră, care alcătuieşte materia volumului ar putea fi interpretată ca o declaraţie de iubire. De un romantism tratat cu acizii negaţiei, maculat cu rîvnă în epoca noastră deschisă excentricităţilor, căreia i se pot stabili totuşi modele vechi, inalienabile (aici, Demonul lermontovian). Putem reţine şi cîteva insule de suprarealism de-o puritate formală compensînd impuritatea emoţională, obişnuită a tîrî după sine expresia cum o pradă: “aerul încîlcit printre dinţi/ era mai înalt decît un ultimatum în linie dreaptă/ printr-un cuvînt de femeie tînără”. Ori: “domnişoara în care s-au construit parcări/ şi note fixe/ în punctul cel mai incorect al unei aprecieri/ avea douăzeci şi unu de respiraţii pe minut/ ca un tren cu vagoane proaspăt ridicate”. În felul acesta poetul încheie cu discreţie haina unei poetici aparent nihiliste. Gheorghe Grigurcu, critic literar, Revista România Literară, anul XLVI, 28 martie 2014 Daniel Dăian: jumătatea dumnezeului femeie, Ed. Vremea, 2013, 80 p. Poezia luia Daniel Dăian probează încă o dată virtuţile ludice ale imaginarului poetului. În plus, jocul cu imaginile stranii lasă să se vadă o înverşunare străbătută de curenţii viziunii. Amorez exasperat al realelor bizare, poetul face semne de devoţiune artei suprarealismului, ce i le oferă cu generozitate. Aurel Pantea, poet, critic literar, Preşedintele filialei Alba- Hunedoara a USR Nu e vreme de poezie cum nu-i vreme de inchiziţie. România lasă însă prea puţin spaţiu pentru visare şi metaforă. Iată de ce o întâlnire cu un univers poetic este la fel de şocantă ca şi aceea cu o pasăre dispărută din preistorie sau cu un animal ce s-a rătăcit din viitorime. În asemenea vremuri neprielnice pentru lirism, Daniel Dăian poartă cu el un univers poetic veritabil. La cum reacţionează aparatul meu de detectat poezie, sunt gata să semnez că Dăian are stofă. Cornel Nistorescu, 19.01. 2006 Gabriel Petric, În căutarea sensului pierdut, Discobolul, Anul XV Nr. 178-179-180, oct-nov-dec. 2012, cronică literară Cornelia Maria Savu, În camera obscură, Cultura, Anul IX, Nr. 6(457), cronică literară Poeme: [am adormit sub genunchiul tău pe unde] atâtea mâini au trecut încât au devenit treptat obiceiuri proaste care preocupau pe oricine fără nicio deosebire de incredibilul abstract ce a dat buzna însuflețit să se întâmple la marginea fioroasă a paharului și fără niciun motiv am învățat pe de rost că nu toate zidurile lovite rămân cu sechele am învățat cum poți naviga prin întunericul din sufragerie cu o barcă gonflabilă care la origini a fost jumătatea lucidă a cifrei unsprezece alungită pe jos și transformată treptat într-un oraș imens din nările căruia țâșneau flăcări și gloanțe oamenii sunt un fel de păsări care au uitat să zboare în cor care aplaudă pietrele căzute la marginea drumului până când devin îngrozitor de rafinate printre cheagurile de sânge atârnate la gât ca o eșarfă în pragul arenei de unde toate războaiele se poartă și se pierd în țărâna care se transformă într-o a doua natură nebună a tuturor lucrurilor bune o altă dimineață urmează la număr ți-am spus o altă scufiță roșie îți cere să o lași să se transforme în femeie ca să poată umbla dezbrăcată în sus și în jos de sfârșitul lumii după un timp nu am mai insistat tu mi-ai acoperit gura cu pământ oamenii mi-au bătut fereastra în cuie și cu o dragoste şi mai nebună m-au îngropat de viu sub toate cuvintele lor imature [trupul care m-a acoperit cu ridurile lui] nu a făcut niciun efort să devină sacru era doar un manechin cu antecedente de vampă traversând cu picioarele ei lungi calea victoriei noapte de noapte din ce în ce mai aproape să devină animalul cu preistoria în minte care dăruieşte arta ţipatului în publicul biciuit până la dispreţul năprasnic al mânuitorului de comun da, totul are dreptul să fie subtitrat chiar şi gesturile încrezute ale vrăbiilor zburate până în vârful încăperii unde o imensă părăsire se anunţa de neînlocuit da, eu am dreptul să împietresc în mijlocul cuvântului să îmi piaptăn părul cu palma unei femei uitată între două vârste şi lasată aşa să spere că geamătul ei de după-amiază o să traducă cuneiformele tolănite într-un univers nocturn sunt bărbatul tânăr în care femeile îşi îngroapă iubirea delicios de blondă întâmplarea lichidă zdrobindu-se de pământ ca un lucru obişnuit unde numai tu încă dormi [mai întâi i-au dat jos urmele de ruj] apoi au şters podeaua până au simţit pământul alunecându-le sub unghie ca o înţepătură de insectă în care ziua se apropia tot mai mult de mijlocul încăperii unde în mod normal se întâmplă majoritatea lucrurilor bune după o vreme s-a lăsat împărţită în da şi nu şi-a auzit mâinile închizându-se la piept ca o închisoare cu o singură încăpere unde numai câţiva îngeri picurau din colţul mesei alcătuind subteranele de mai târziu aceste ANL-uri care îi vor judeca ispitele după bunul lor plac au ţinut cuvântul ei din urmă de mâini şi de picioare în lanţuri i-au dat ultimatum ca în termen de douăzeci şi cinci de ore să părăsească centrul oraşului care îi urca tot mai mult prin sânge tot mai aproape de inimă transformându-se în timp ce urca într-o dependenţă oribilă de înălţime când s-a eliberat împlinise o vârstă mai mare decât a fiului ei [în fiecare seară descopăr culori neinventate încă] mă privesc în oglindă şi nu văd nimic înaintea delirului care se recomandă cu numele meu îi simt respiraţia târându-se ca o reptilă lovindu-mă în bărbie până când durerea devine o simplă senzaţie de care am nevoie atunci când vreau să-ţi demonstrez cât sunt de viu în fiecare seară sufletul meu traversează spre nicăieri inima se zbate atât de puternic încât aproape că îmi zdrobeşte sternul şi mă ameninţă că o să se oprească într-o zi în semn de protest în fiecare seară sunt pe jumătate în trupul unui alt om care pleacă din oglindă spre niciunde care dă din picioare în toate uşile din capul meu în semn de protest în fiecare seară tu descoperi din ce în ce mai mult totul din acest nimic în semn de protest [am adormit sub genunchiul tău pe unde] atâtea mâini au trecut încât au devenit treptat obiceiuri proaste care preocupau pe oricine fără nicio deosebire de incredibilul abstract ce a dat buzna însuflețit să se întâmple la marginea fioroasă a paharului și fără niciun motiv am învățat pe de rost că nu toate zidurile lovite rămân cu sechele am învățat cum poți naviga prin întunericul din sufragerie cu o barcă gonflabilă care la origini a fost jumătatea lucidă a cifrei unsprezece alungită pe jos și transformată treptat într-un oraș imens din nările căruia țâșneau flăcări și gloanțe oamenii sunt un fel de păsări care au uitat să zboare în cor care aplaudă pietrele căzute la marginea drumului până când devin îngrozitor de rafinate printre cheagurile de sânge atârnate la gât ca o eșarfă în pragul arenei de unde toate războaiele se poartă și se pierd în țărâna care se transformă într-o a doua natură nebună a tuturor lucrurilor bune o altă dimineață urmează la număr ți-am spus o altă scufiță roșie îți cere să o lași să se transforme în femeie ca să poată umbla dezbrăcată în sus și în jos de sfârșitul lumii după un timp nu am mai insistat tu mi-ai acoperit gura cu pământ oamenii mi-au bătut fereastra în cuie și cu o dragoste şi mai nebună m-au îngropat de viu sub toate cuvintele lor imature