Uneori, chiar și entuziasmul se joacă cu chibriturile. Când suferi de tăcere, înveți să ai răbdare. Nu știu dacă așteptarea este o caracteristică contemporană sau mai mult o ipostază stilistic distinctă de această epocă meridională, cu accentul pus pe medievala crimă. Toate clipele s-au transformat în bucăți de cârpe murdare. Le folosesc sanitarii să șteargă rămășițele viului care a curs pe jos. Gemetele Locotenentului sunt tot mai zdrobite de distanțe, dărâmături și sete. Nu are voie să bea apă. Nu știu de ce. Nici nu mi-ar păsa prea mult, dacă gemetele alea, horcăielile aerului sfâșiat, rănit, în esența lui gazoasă, de bucățile sângerânde ale plămânilor, ar refuza, din când în când, să alunece afară. O cârpă din clipele mele, îmbibată cu apă stătută și așezată pe buze. Cea mai lungă secundă de liniște aș reuși atunci. Dar aș avea prea multe trupuri căzute, unele peste celelalte, de trecut. O să adoarmă sub morfină. Morfina este dătătoare de trecut. Iar el nu mai are nevoie de prezent. Nici mie nu cred că o să-mi folosească la nimic, cel puțin în versiunea asta acomodantă, lipsită de urletele metalelor grele care ne caută încă de vii ce suntem, nedecuplați de la memoria liniară a omorâtului lipsit de conturul estompat al fostelor conștiințe. Tot mai consemnat, mai precis și mai definit mă simt. Toate scrupulele mele de dinainte s-au pierdut, fără nicio deosebire. De-acum sunt lipsite de orice urme analitice, într-o aleasă sfială și contemplativitate, în reflexie acută cu anatomia luminii generate de iadul rămas afară din noi. Închid ochii, știind clar că nu mai există rigori care să îmi menajeze formele și ecourile amintirilor. Mă las dizolvat de exactitățile ascuțite ale tuturor senzațiilor care nu mai resorb excesele tratamentelor plastice, aplicate atât de transparent, limpede și virtuoz într-o cu totul și cu totul altă viață. Aici nu mă mai numesc om, ci mecanism.

Stela a lăsat tricoul să cadă nepăsător, ușor strâmb, peste sânii ei mari, albi, ușor acoperiți de picături. A tras veșmântul ăla puțin peste pielea umedă și sfârcurile au prins curaj să țipe prin țesătura acoperită ușor dezordonat cu șuvițele ei negre. Și tot acest detaliu capricios de dulce se înregistra în memoria mea opacă de bărbat care nu a refuzat niciodată să-și apropie buzele de lumea asta savuroasă a pieptului ei.