Autor: Daniel Dăian
Daniel Dăian
29 noiembrie 1978, Deva, Jud. Hunedoara
Membru Titular al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Alba-Hunedoara
Activitate literară: Revista Ardealul Literar şi Artistic, 2003-2004, poezie
Revista Semne, Emia, 2012, poezie
Revista Cafeneaua Literară, 2012, poezie
Revista Orient Latin, 2012, poezie
Revista Discobolul, 2012, recenzie la volumul de poezie Ţipătul Rotund
Revista Discobolul, Familia, Luceafărul de Dimineaţă: poezie
Cărţi publicate:
Arbori de Cristal, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2011, poezie
Reflexii din Temniţa Îngerilor, Editura Nelinişti Metafizice, Constanţa, 2011, proză
Ţipătul Rotund, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012, poezie
Ultimul Dumnezeu, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2013, teatru
Jurnalul celor patruzeci şi patru de minute de când sunt viu,Editura Rovimed Publishers, Bacău,
2013, poezie
Jumătatea Dumnezeului Femeie, Editura Vremea, Bucureşti, 2013, poezie
Colecţia Scriitori în Manuscris, Cuvânt înainte de toate!, Editura Singur, Târgovişte, 2014, poezie
Manual de Înjurături, Editura Arhipelag XXI, Târgu-Mureş, 2014, poezie
Plimbare cu şobolani, Editura ŞTEF, Drobeta Turnu Severin, 2015, roman
Eu, animalul. Editura Punctul pe Azi, Reșița, 2016, poezie
Referinţe critice: Cirprian Chirvasiu,Aurel Pantea, Gheorghe Grigurcu
Iulian Boldea, Nicolae Oprea, Cornel Nistorescu, Gabriel Petric
Poezia unui macho
Expresionismul şaizecist era unul grav, înfiorat de grandoare, încleştat de misterul sumbru al unui cosmos asumat. Tînărul (încă) Daniel Dăian ne propune un expresionism în formulă derizorie, intrat în criză, voindu-se un “de-constructor” al acestuia. Postura d-sale e cea a unui macho care se ia de gît cu vizionarismul prestabilit, gata a-l sfîrteca, a-l călca în picioare. O primă ţintă: Dumnezeu. Are loc o descensiune a Creatorului în creaţie, una dură, violentînd solemnitatea sacerdotală ca şi orice figurare a onorabilelor simţăminte. Imaginea Sa evanghelică e scurtcircuitată. Poetul se sileşte a-L tîrî într-o umanizare nu doar prozaică, “democratizată” (“cristosul meu a învăţat să iubească mersul cu autobuzul/ în fiecare dimineaţă/ după ora cinci”), ci şi decăzută, desfigurată de mînie, sexualizată: “dumnezeului meu i s-a oferit dreptul la umanitate/ aici a învăţat să-şi dăruiască furia/ tuturor posesorilor de mîini şi încăperi/ dezbrăcate în pielea goală/ aici a regulat prima femeie din lume/ şi ea l-a iubit nebuneşte pentru asta/ apoi i-a născut o zi corectă/ suficientă pentru a-i asigura echilibrul de a patrula/ prin oameni”. E un demiurg bahic şi luxurios, rasputinian, căruia îi e foame de viol şi de crîşme, care iubeşte fumatul în locurile interzise, sexul în grup, dansul din buric pe care l-a îndrăgit după cel dintîi pahar de votcă. Să fie o revoltă împotriva Tatălui castrator sau (şi) o revoltă a eului faţă de sine însuşi? Întrucît cinismul poetului faţă de propria-i condiţie e la fel de ofensiv. Un cinism fără nicio fărîmă de indulgenţă, scandalos: “sinceritatea naşte monştri/ din simplul motiv al lipsei de interes/ pentru o individualitate complet deşirată/ înaintea sensurilor” sau: “grămezi de nisip şi apă sărată mă îndeamnă să alung/ toate adîncimile de serie/ în frînturile de cuvinte despre absolut nimeni”. Alungată din sine, fiinţa se exprimă prin crispări, contorsionări, spasme aidoma unui acrobat al Neantului: “sînt locul în care timpul şi-a tăiat beregata/ mîngîierile mele nu au nici formă/ nici înţeles/ între ele/ doar absenţele au gurile cusute”. Ca şi : “veşnica durere de băut/ în care pierdem minţile tuturor”. Ca şi: ne incendiem vieţile/ printre rîndurile scăpate de sub control/ ca nişte războaie cu venele abandonate”. Departe de a fi o stare admisă cu calm, damnarea e aici o demonie agitată, o frămîntare continuă, o zbatere bezmetică precum a unui ins într-o celulă, izbindu-se spasmodic de zidurile ei: “dus pe gînduri rostesc cuvinte oribile/ chiar de la începutul cel mai stupid al lumii/ mă prăvălesc dintr-o temniţă în alta a sîngelui/ sorb cu nesaţ şuvoaiele de evadări/ pînă la starea cea dintîi/ cînd mă privesc cu atenţie înăuntru/ dar nu văd nimic/ doar nişte ziduri fericite”. Modul de comunicare îl alcătuiesc zgomotele şi mai cu seamă ţipetele: “urletele caraghioase ale unui afiş alb/ despre absolut nimic”. În acest context erosul marchează distanţa, nu apropierea. E un ritual al disocierii sadice, conţinînd notificarea detaliilor stabilite de un subiect care îşi arogă o autoritate blasfemic-sacrală: “am comportament de mascul şi dumnezeu în corpul tău (…) ţi-am desenat zilele/ urmărindu-se prin carne ca nişte marionete/ care şi-au ucis nebunia într-un răspuns nesigur/ apoi am cultivat cele mai frumoase nepotriviri/ dintr-un ochi de sticlă/ în timp ce tu fumai tacticoasă/ din capătul îndepărtat al lumii/ cu zîmbetul tolănit în mintea mea/ ca un paradox/ rătăceam unul în pielea celuilalt”. De unde rezultă o foarte posibilă rădăcină a acestei cruzimi permanent aţîţate, a acestei rebeliuni fără frîu, neocolind tangenţele cu patologicul şi anume paradarea erotică. N-au existat oare bărbaţi care, spre a-şi impresiona iubita, au săvîrşit crime? Următoarea confesiune e relevantă: “pentru că eu aşa văd omul/ care nu îşi mai poate stăpîni mătăniile/ care nu mai poate convinge prin tandreţe”. Astfel că întreaga această magmă delirant neagră, care alcătuieşte materia volumului ar putea fi interpretată ca o declaraţie de iubire. De un romantism tratat cu acizii negaţiei, maculat cu rîvnă în epoca noastră deschisă excentricităţilor, căreia i se pot stabili totuşi modele vechi, inalienabile (aici, Demonul lermontovian). Putem reţine şi cîteva insule de suprarealism de-o puritate formală compensînd impuritatea emoţională, obişnuită a tîrî după sine expresia cum o pradă: “aerul încîlcit printre dinţi/ era mai înalt decît un ultimatum în linie dreaptă/ printr-un cuvînt de femeie tînără”. Ori: “domnişoara în care s-au construit parcări/ şi note fixe/ în punctul cel mai incorect al unei aprecieri/ avea douăzeci şi unu de respiraţii pe minut/ ca un tren cu vagoane proaspăt ridicate”. În felul acesta poetul încheie cu discreţie haina unei poetici aparent nihiliste.
Gheorghe Grigurcu, critic literar, Revista România Literară, anul XLVI, 28 martie 2014
Daniel Dăian: jumătatea dumnezeului femeie, Ed. Vremea, 2013, 80 p.
Poezia luia Daniel Dăian probează încă o dată virtuţile ludice ale imaginarului poetului. În plus, jocul cu imaginile stranii lasă să se vadă o înverşunare străbătută de curenţii viziunii. Amorez exasperat al realelor bizare, poetul face semne de devoţiune artei suprarealismului, ce i le oferă cu generozitate.
Aurel Pantea, poet, critic literar, Preşedintele filialei Alba- Hunedoara a USR
Nu e vreme de poezie cum nu-i vreme de inchiziţie. România lasă însă prea puţin spaţiu pentru visare şi metaforă. Iată de ce o întâlnire cu un univers poetic este la fel de şocantă ca şi aceea cu o pasăre dispărută din preistorie sau cu un animal ce s-a rătăcit din viitorime.
În asemenea vremuri neprielnice pentru lirism, Daniel Dăian poartă cu el un univers poetic veritabil. La cum reacţionează aparatul meu de detectat poezie, sunt gata să semnez că Dăian are stofă.
Cornel Nistorescu, 19.01. 2006
Gabriel Petric, În căutarea sensului pierdut, Discobolul, Anul XV Nr. 178-179-180, oct-nov-dec. 2012, cronică literară
Cornelia Maria Savu, În camera obscură, Cultura, Anul IX, Nr. 6(457), cronică literară
Poeme:
[am adormit sub genunchiul tău pe unde]
atâtea mâini au trecut
încât
au devenit treptat obiceiuri proaste care
preocupau pe oricine fără nicio deosebire
de incredibilul abstract ce a dat buzna însuflețit
să se întâmple la marginea fioroasă
a paharului
și fără niciun motiv
am învățat pe de rost că nu toate zidurile lovite
rămân cu sechele
am învățat cum poți naviga prin întunericul din sufragerie
cu o barcă gonflabilă care la origini
a fost jumătatea lucidă a cifrei unsprezece
alungită pe jos și transformată treptat
într-un oraș imens
din nările căruia țâșneau flăcări și gloanțe
oamenii sunt un fel de păsări care au uitat să zboare
în cor
care aplaudă pietrele căzute la marginea drumului
până când devin îngrozitor de rafinate
printre cheagurile de sânge atârnate la gât
ca o eșarfă în pragul arenei de unde
toate războaiele se poartă și se pierd în țărâna care
se transformă într-o a doua natură nebună
a tuturor lucrurilor bune
o altă dimineață urmează la număr ți-am spus
o altă scufiță roșie îți cere
să o lași să se transforme în femeie
ca să poată umbla dezbrăcată
în sus și în jos
de sfârșitul lumii
după un timp nu am mai insistat
tu mi-ai acoperit gura cu pământ
oamenii mi-au bătut fereastra în cuie
și cu o dragoste şi mai nebună m-au îngropat de viu
sub toate cuvintele lor
imature
[trupul care m-a acoperit cu ridurile lui]
nu a făcut niciun efort să devină sacru
era doar un manechin cu antecedente de vampă
traversând cu picioarele ei lungi calea victoriei
noapte de noapte
din ce în ce mai aproape să devină animalul cu preistoria în minte
care dăruieşte arta ţipatului în publicul biciuit
până la dispreţul năprasnic al mânuitorului de comun
da, totul are dreptul să fie subtitrat
chiar şi gesturile încrezute ale vrăbiilor zburate până în vârful încăperii
unde o imensă părăsire se anunţa
de neînlocuit
da, eu am dreptul să împietresc în mijlocul cuvântului
să îmi piaptăn părul cu palma unei femei uitată între două vârste
şi lasată aşa
să spere că geamătul ei de după-amiază o să traducă cuneiformele
tolănite într-un univers nocturn
sunt bărbatul tânăr
în care femeile îşi îngroapă iubirea delicios de blondă
întâmplarea lichidă zdrobindu-se de pământ
ca un lucru obişnuit unde numai tu
încă dormi
[mai întâi i-au dat jos urmele de ruj]
apoi au şters podeaua până au simţit pământul
alunecându-le sub unghie ca o înţepătură de insectă
în care ziua se apropia tot mai mult
de mijlocul încăperii unde în mod normal
se întâmplă majoritatea lucrurilor bune
după o vreme s-a lăsat împărţită în da şi nu
şi-a auzit mâinile închizându-se la piept
ca o închisoare cu o singură încăpere
unde numai câţiva îngeri picurau din colţul mesei
alcătuind subteranele de mai târziu
aceste ANL-uri care
îi vor judeca ispitele după bunul lor plac
au ţinut cuvântul ei din urmă
de mâini şi de picioare
în lanţuri
i-au dat ultimatum
ca în termen de douăzeci şi cinci de ore
să părăsească centrul oraşului care îi urca tot mai mult prin sânge
tot mai aproape de inimă
transformându-se în timp ce urca
într-o dependenţă oribilă
de înălţime
când s-a eliberat
împlinise o vârstă mai mare decât a fiului ei
[în fiecare seară descopăr culori neinventate încă]
mă privesc în oglindă şi nu văd nimic
înaintea delirului
care se recomandă cu numele meu
îi simt respiraţia târându-se ca o reptilă
lovindu-mă în bărbie
până când durerea devine o simplă senzaţie
de care am nevoie atunci când vreau să-ţi demonstrez
cât sunt de viu
în fiecare seară sufletul meu traversează spre nicăieri
inima se zbate atât de puternic încât
aproape că îmi zdrobeşte sternul
şi mă ameninţă că o să se oprească într-o zi
în semn de protest
în fiecare seară sunt pe jumătate în trupul unui alt om
care pleacă din oglindă spre niciunde
care dă din picioare în toate uşile din capul meu
în semn de protest
în fiecare seară
tu
descoperi din ce în ce mai mult
totul din acest nimic
în semn de protest
[am adormit sub genunchiul tău pe unde]
atâtea mâini au trecut
încât
au devenit treptat obiceiuri proaste care
preocupau pe oricine fără nicio deosebire
de incredibilul abstract ce a dat buzna însuflețit
să se întâmple la marginea fioroasă
a paharului
și fără niciun motiv
am învățat pe de rost că nu toate zidurile lovite
rămân cu sechele
am învățat cum poți naviga prin întunericul din sufragerie
cu o barcă gonflabilă care la origini
a fost jumătatea lucidă a cifrei unsprezece
alungită pe jos și transformată treptat
într-un oraș imens
din nările căruia țâșneau flăcări și gloanțe
oamenii sunt un fel de păsări care au uitat să zboare
în cor
care aplaudă pietrele căzute la marginea drumului
până când devin îngrozitor de rafinate
printre cheagurile de sânge atârnate la gât
ca o eșarfă în pragul arenei de unde
toate războaiele se poartă și se pierd în țărâna care
se transformă într-o a doua natură nebună
a tuturor lucrurilor bune
o altă dimineață urmează la număr ți-am spus
o altă scufiță roșie îți cere
să o lași să se transforme în femeie
ca să poată umbla dezbrăcată
în sus și în jos
de sfârșitul lumii
după un timp nu am mai insistat
tu mi-ai acoperit gura cu pământ
oamenii mi-au bătut fereastra în cuie
și cu o dragoste şi mai nebună m-au îngropat de viu
sub toate cuvintele lor
imature
nuanțe ale negrului
de prea multe ori am deschis fereastra în inima pâinii fără să știu exact unde merg toate privirile mele înfometate iar când am dorit să ucid
țipătul iernii
în palmele ei se adună iernile să țipe aici nu există granițe iar gustul mamei din ea este prea departe să supraviețuiască unui frig asumat doar așa
sânge închegat
și la ce bun să ridic botul pensulei dacă din inima ta au plecat toți servitorii iar aerul de afară ține acum în loc de sânge închegat cine se mai tolănește în
popoare de săbii
în fruntea popoarelor de săbii eu vin să te învăț animalul pe de rost vin să îți fiu echilibru în durere și răspunsul care învârte manivela de unde țâșnesc