și din tandrețea noastră legendară să tricotăm

alții ajung să locuiască în blana câinilor în speranța

ridic micile bucurii ale vieții la rangul de femei ușoare mai ales atunci când sunt un eu în formă de

pentru că din sânii ei juisează laptele meu din pizda

cel mai greu este să dai dreptate fricilor tale să

în marea tâmplă a silabei eu sunt coloana sonoră a

o particulă care nu se rușinează niciodată să cadă

în creierul meu amintirile au crize de personalitate

adevărul meu nu era înconjurat de sârmă ghimpată

un dumnezeu al nemiluiților m-a trecut cu vederea

după ce ne lăsăm de ucis meduze și pielea atârnă pe oase poezia descompunerii întindem tot ceea ce a mai rămas din chemările noastre

mă scald într-un fel de pricină unde toate lucrurile bune se strecoară afară din lanțurile lor de piele și traversează printre hohote de plâns

de prea multe ori am deschis fereastra în inima pâinii fără să știu exact unde merg toate privirile mele înfometate iar când am dorit să ucid

în palmele ei se adună iernile să țipe aici nu există granițe iar gustul mamei din ea este prea departe să supraviețuiască unui frig asumat doar așa

și la ce bun să ridic botul pensulei dacă din inima ta au plecat toți servitorii iar aerul de afară ține acum în loc de sânge închegat cine se mai tolănește în

în fruntea popoarelor de săbii eu vin să te învăț animalul pe de rost vin să îți fiu echilibru în durere și răspunsul care învârte manivela de unde țâșnesc