Doamnă, domnișoară, domnule, nu-i așa că existatul nu este chiar pentru oricine?  Adică îmi este foarte greu să nu mă întreb ce mai există dincolo de conjuncturi. Dincolo de pielea de mușama care îmbracă falsul în fals. De ce ne disciplinăm subteranele într-un lung discurs despre șobolani?!  Pentru că avem înnăscută ostentația și marșul forțat prin mintea oricărui om? Se pare că unii aleg să-și dozeze zilnicul în substantive otrăvitoare pentru toți ceilalți posesori de sinceritate.  Când prea-deranjăm vine unul și ne preschimbă existatul în scaun cu rotile. Încearcă cu disperare de a ne incapacita existatul prin simțire.

Doamnă, domnișoară, domnule! De cel mult ieri și din ce în ce mai sigur astăzi un poet a primit în plin conjurația invidiilor mici. S-a trezit prădat de minți înguste în plin poem de iubire. Pentru că lumea virtualului înseamnă facebook, exact acolo au lovit înstrăinații de virtute. Au spart contul unui poet din dragoste pentru literatură probabil. Cert este că am să revin cu viul în frunte. Cândva de pe undeva din cineva sau altcineva mai bun decât precedentul îngrămădit în bunătatea lui naivă. Ceea ce mă amuză cu toate astea însă, este lupta acerbă de a fi tâmpit în lumea asta. Ce eforturi depun unii pentru dobândirea statului de ratat patologic. Ce realcătuire lăuntrică a stihiilor auto-formează în ei pentru a deveni inevitabili. Iar prostia patologică chiar este inevitabilă. Pentru că există un echilibru în chintesența universului. Pe jumătate aer, pe jumătate proști. Doar cel care alege să își simtă partea lui de identitate, o să înțeleagă și care este partea lui de cer. Restul sunt doar fuduliile unor minți care au prea mult spațiu la dispoziție în cutiile lor craniene!