de prea multe ori am deschis fereastra în inima pâinii fără să știu exact unde merg toate privirile mele înfometate iar când am dorit să ucid

în palmele ei se adună iernile să țipe aici nu există granițe iar gustul mamei din ea este prea departe să supraviețuiască unui frig asumat doar așa

și la ce bun să ridic botul pensulei dacă din inima ta au plecat toți servitorii iar aerul de afară ține acum în loc de sânge închegat cine se mai tolănește în

în fruntea popoarelor de săbii eu vin să te învăț animalul pe de rost vin să îți fiu echilibru în durere și răspunsul care învârte manivela de unde țâșnesc