adevărul meu nu era înconjurat de sârmă ghimpatăsimțea doar că lăcomia o să îi scape la un moment dat
de sub control
dar nu știa
nici când nici unde

nici de ce trebuie să se descompună într-o pâine
care urma să vindece toate gurile de păcate
era permanent acolo
ca o declarație de dragoste într-un strigăt războinic
a unui câine puțin mai tânăr decât lanțul său

uneori mă trezeam plin de promisiuni pe stradă
înconjurat de zâmbetele infernale ale oamenilor
egali cu pâinea și cu vinul lor
mă trezeam și știam că nu am să fiu niciodată
o porție care să potolească cuvintele de foame
pășeam calm prin umbra mea
călcam și aerul mi se scurgea printre degete
ca un fel de trup în care iluziile se amestecă încet
până când nu mai înseamnă nimic
doar niște momente care se ajută să treacă
spre marea tolăneală de mai târziu
unde nu ești nici propriul tău câine
nici propriul tău nume
doar lanțul este parcă
din ce în ce mai bătrân