atunci când își împarte trupul

între prânz și cină

vin să îi spun că nu mai este necesar să își arunce în abisul traheii

frica mărului copt

să simtă doar febra fructului cum se instaurează

în lungul drum al înghițirii

apoi să facă țăndări toată iubirea igienică care a pus stăpânire pe el

cu demența la vedere a tifonului transformat într-un fel de piele din bumbac sintetic

care ține oasele sub teroare din frica de a nu se amesteca

între ele

 

lângă acel altcineva pe care nimeni nu îl poate scoate din priză

ca pe un lucru defect înaintea lumii de perfecți

aș vrea să îmi petrec zilele de gât

într-un fel de frânghie nemaiîntâlnită

care să nu se epuizeze niciodată

într-o lungă atârnare printr-un verb

 

numai lângă acel cineva aș putea traversa printr-un dumnezeu legat la ochi