Am descoperit de prea puțină vreme că marionetele suntem noi cei care treaptă după treaptă coborâm toate urcările noastre într-o cutie de chibrituri insalubră. Și odată ajunși aici, ne putem pe un trăit din toate puterile. Ca și cum în fiecare zi ar fi ultima zi. Ca și cum nu putem muri mai mult de atât. Pentru că muritul ăsta are și el de respectat o sintagmă a valorii. Moartea nu este chiar pentru oricine. Dar un câine ca și mine se poate umili chiar mai mult decât îi permite lanțul. Pentru că am învățat să erodez timpul necesar lanțului de a rugini. Am învățat să înjur de mamă orele și minutele care mă despart de orele și minutele care nu despart nimic de sclifoselile universale ale unor bucăți de metal. Bucăți din care oamenii își prepară singuri coliviile. Am învățat să tac și să ascult cum mă prefac în lup. Nu-i așa că prefacerile sunt minunate?