Deși sunt mai cinstit decât un posesor al sistemului biped de manifestare a mersului în plan vertical, în fiecare noapte, după cină, merg să bag cornul în pernă și să fluier un somn pe genunchii cearșafului. Sunt un animal educat să închidă și să deschidă ochii după capriciile emancipate ale stăpânului meu. Ciulesc urechile când se ridică din așternuturi, dornic să se pișe, ciulesc urechile când revine din saga lui nocturnă, întrebându-mă de ce oamenii nu știu să fie câini. Adică vorba aia, te piși imediat după cină, apoi dormi liniștit până te pălmuiește lumina zilei peste pleoape.  Trăitul și trăitorul sunt două concepte total diferite deși amândouă însumează un principiu al echilibrului liniar valabil. Pentru că trăitul trăitorului se deplasează urmând principii atent universalizate să fie definiții ale fixului, în timp ce eu, câinele

el, câinele

ei, câinii suntem doar mențiuni ale sub-fixului generat din fantezia entuziast exprimată a fixului.

• Păi și acum ce putem cere noi nevorbitorii?
• Cum adică nevorbitorii? Ești tâmpit? Un lătrat în sus înseamnă o moarte în plus. Un lătrat scurt înseamnă îmi e foame, boule. În timp ce un mârâit la baza covorului de la ușă e un avertisment. Deci să ne înțelegem. Avem și noi un limbaj distinct al nostru.
• Păi și la ce bun dacă noi lătrăm și ei ne răspund cu tot felul de vorbe?
• E simplu. Ieșim din lese și botnițe pentru o zi. Apoi cu mic cu mare cerem trăitorilor de vertical să adopte în unanimitate o lege prin care lătratul nostru să fie învățat de tinerii oameni în școli!
• Și cum dracu crezi că vom putea noi cere asta?
• Cu forța!