Greaua moștenire a unui intelectual iresponsabil este propria lui conștiință. Un câine murdar ca și mine nu are nevoie de ea. Un câine mușcă, latră și dă din coadă. Doarme și se trezește la fel de câine. Dar un mânuitor de lanț ar trebui să își reducă neîntârziat handicapul care l-a condamnat la un rezidențiat aproape permanent într-un punct mort. Nu există un drum bun într-o manevră. Cum nu există dragostea omului de pe stradă pentru inimile desfigurate ale acelui du-te vino liniar care alunecă prin caldarâm. Suntem strada? Da, suntem strada care cere să fie proaspăt asfaltată. Ne-am săturat să ne rupem picioarele în tot felul de colțuri iluzii. De prea mult timp toate drumurile noastre sunt într-o cădere liberă. Am devenit singurul popor care tace imens dar nu se lasă din cădere. Ba mai mult insistă pe ideea cea mai potrivită chiar favorabilă unei căderi și mai insistente cu mult dincolo de propriu. A cădea fără vorbe. A devenit o marcă înregistrată. Suntem poporul cu cele mai acute căderi din istoria lumii și încă nu am căzut de tot. Ceea ce mai rămâne, dacă mai rămâne suntem noi câinii. Noi! Solii sclaviei absolute! Chiar dacă ne-am câștiga libertatea ca un multiplu de spartacuși, nu am rezolva nimic după ce o vom dobândi. Pentru că la nivel molecular noi suntem născuți gata învinși. Trăim în haite atunci când prindem libertatea de o aripă și mușcăm pe toată lumea. Ce labă gigantică este substanța discursurilor interminabile despre și către. Noi lătrăm! Ei vorbesc într-un alt fel de lătrat.