De la un timp toate dialogurile mele cu bucățile de pâine s-au transformat în lungi monologuri ale foamei. Nu aduc în discuție condiția mea de animal concret, nici animalul biologic, nici cel construit. Nu sunt o boală oportunistă pentru iubitorii de necuvântătoare. Nu presupun nici a zecea parte dintr-o definiție. Tot ceea ce aș putea însemna sau declina a fost studiat deja. Povestea mea începe dintr-un sac embrionar scufundat într-un lichid amnionic și purtat de un alt organism viu aflat cu mult deasupra posibilităților mele de a mă intitula ființă vie. Nu sunt nici sex, nici nume. Cei care cu atâta dragoste mă intitulează câine, nu se deosebesc cu aproape nimic de gesturile credinței lor. Din acest motiv, mărturisirile mele încep dintr-un câine, numai pentru a se concretiza matur într-un om. Este singura cale și de altfel una dintre cele mai juste, de a amplasa ritualul cutumiar într-un rai al premiselor și al gesticulațiilor dinspre și înspre cei mai puțini norocoși dintre oameni. Și anume: oamenii câini! Un om câine nici nu mănâncă de post, nici nu își face cruce, nici nu crede. Singura lui viață comunitară este gratuitatea estetică. Frumusețea libertății lui constă în frumusețea speciei lui. Un câine incredibil de urât, este de la începuturile sale de fetus, o creatură destinată lanțului. Oamenii îi pontează înainte de nașterea propriu-zisă și se roagă pentru bunăstarea lor doar din vârful buzelor. O specie frumoasă este idolatrizată, sofisticată în așa fel încât să distrugă toate canoanele impuse de dicționarul bestiarului confortabil. Eu nu aparțin niciunei specii. Tot ceea ce presupune crezul meu este doar o imagine complexă gestionată de nevoia permanentă de a avea creierul plin de gânduri și nu stomacul plin de hrană. Din cauza asta nu sunt cred un slujitor credincios. Dar tot din acest motiv lătratul meu se aude în rai în timp ce glasul latifundiarilor nu. De aici și ideea potrivit căreia dumnezeul nu este un echilibru întocmai.

Sunt cel mai norocos câine de companie din lume. Companie pentru latura umană din mine. Sunt un coregraf bigot al principiilor despre lumea în care am fost aruncat să trăiesc. Schema credinței în absență se rezumă la caracteristicile oficiale ale fiecărui animal de companie. Pentru că un animal care pune întrebări nu există nu-i așa? Iar dacă ar exista totuși cineva l-ar condamna lumii de dincolo doar pentru simplul fapt că este întrupat. Somnul rațiunii mele este intangibil și solemn.