al batistei albe

căzute dintr-un moment de domnișoară

nu își prind la butonieră amintirile lor cu femei care au născut

bărbați credincioși

sunt doar rugăciuni ruginite în bibliile alea pe care

le poartă după ei doar așa pentru a obliga ușile

să nu se închidă în spatele genunchilor de insectă

 

din zâmbetul ridicol al rinocerilor doar eu urc mai departe

spre a doua treaptă

îmbrăcat în torță

doar eu îmblânzesc direct în arbori toate frunzele

ei stau și mă privesc uimiți ca un sânge închegat

în trupul acelei batiste

albe