nu sunt doar lumini în textul acesta

Paradoxul ieșirii din insomnia cronică. Cu asta mă confrunt de câțiva ani încoace. Am descoperit că liniștea este de fapt cea mai mare singurătate. Zi de zi sunt nevoit să-mi vizitez insuficiența și să admit că sunt un deserviciu adus viului. Un omagiu al lipsei de identitate. Un calvar. Apoi a venit o pădure tânără să acopere toate viciile mele. Să mă iubească așa. Cu o sete profundă. Eu așa cred că este iubirea. Ca un ocean de arbori care dorește cu orice preț să crească din tine înălțimea unui 2.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*