ca o nebunie revin să îți latru cuvântul meu

să îți arăt genunchii orbiți de frumusețe

și cuvântul care refuză să te iubească

ca un câine

 

revin după ce mi-am pus sufletul în lanțurile copilului

care plângea să ruginesc până la ruptură

până la balonul de săpun suflat printr-o poartă

de un bărbat care și-a lăsat mințile la intrare

de frică să nu deranjeze cumva

pielea și oasele nenăscuților abandonați acolo

până ar fi învățat să plângă

dorul de mamă

revin fără urmele patului în burta tâmplei

îmbrăcat într-un dumnezeu soldat

să multiplic dragostea mamelor pentru pruncii

care sprijină cerul

să nu se prăbușească pe pământ

revin tot mai imens

tot mai puțin

tot mai tu

să-ți zâmbesc cu zâmbetul tău

să te poftesc chiar

într-un război pierdut

de brațe