Încă o zi trecută de pragul celor 24 de ore. În haosul balansului, sunt singura alternativă la naivitatea juvenilă a prietenilor mei javre. Titulatura de câine asumat nu mă prinde întotdeauna. De aici și jurnalul acesta inventar, al tatonărilor și exerciților de reflecție. Traseul ambițiilor formative a fost aproape întotdeauna stingherit din cauza fricii de ridicol. În astăziul de ieri o mimoză a încercat să taie drumul meu de animal cu virginitatea ei pretențios obscură. Desigur că am rămas consternat cât de adânc iubesc unele femei animalele sălbatice, la capătul cărora mâinile lor devin atât de egoiste încât suferă transformări de ordin vanitos și fudul. Cred desigur că opiniile sunt împărțite și aici între cuvioasele sincere și prea-cuvioasele dornice să modeleze timpul probabil cu o palmă. Nu există nici fetișcane biserici, nici femei catedrale. Ceea ce există însă, sunt gurismele capacitate și concentrate în tot felul de forme ale răului probabil. Răul este forma persuasivă a binelui concentraționist. Orice aspirație bună trebuie să înoate printr-un purgatoriu al celor zece mii de dacă trecuți deja printr-un iad al credinței de subsol. Femeile de subsol care se cred note de referință sunt de fapt miștouri în serie ale unui zeu de anvergură, bătut în cuie pe un lanț din metal prețios atârnat la gâtul domnișoricilor de oază. Orașele mici sunt adevărate ferme ale născătoarelor de evlavioase pretențioase ca niște pagini aurorale răsfoite la granița dintre răzbunare și neputință. Orice femeie tânără caută împrejurarea provocatoare care ar putea să o propulseze direct în maturitatea calului troian, unde de altfel speră să devină un rezident permanent. Trup din trup se face raiul sau trup din minte se face un loc de nedescris în terminologiile unui bun simț înjunghiat ca un porc la marginea drumului? Nimeni nu știe.

Nici fetișcanele, nici femeile care le urmează, nici câinii care dau din cozi și trec!